Antonimie (relatii semantice)



Antonimie
    definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)

Există o antonimie logică, obiectivă, care este  implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care  o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi  altul prost, sensul antonimelor bun - prost reflectă o apreciere  subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic  acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare (iarnă - vară,  dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ - dezgheţ), cât  şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră  şi ce uşoară este valiza gri").

Antonimele sunt fixate perechi şi,  de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare.  De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare,  tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.
 

Între  două cuvinte care sunt antonime trebuie să existe:
  a)      o dimensiune de sens comună (asemănare semantică implicând componente  de sens comune) care le uneşte, asigură legătura:
  - leneş - harnic se  referă la „atitudine faţă de muncă";
  - inteligent - prost se referă la „capacitate intelectuală";
  - căldură - frig se  referă la „temperatură";
 

b)     componente de sens diametral opuse (contrare) care stau la baza opoziţiei  între termenii perechi:
  - harnic („plus muncă") - leneş („minus muncă");
  - inteligent (prezent „inteligenţă") - (absent „inteligenţă");
  - căldură („temperatură  scăzută") - frig („temperatură ridicată").

Antonimele aparţin  mai multor părţi de vorbire, dintre care cele mai numeroase sunt adjectivele  şi substantivele:
  *adjective: cinstit - necinstit; citeţ, lizibil - neciteţ,ilizibil;

*substantive: speranţă, nădejde - disperare, deznădejde; bucurie - tristeţe;

*verbe: a aprinde - a stinge; a (se)  agrava - a(se) ameliora;

*adverbe:  aproape - departe, aici - acolo; înăuntru - afară;

*pronume (nehotărâte sau negative):  unul - toţi;   totul - nimic; toţi - nimeni.

Unele cuvinte se definesc prin antonimele  lor: prost „lipsit  de inteligenţă", fricos „care are puţin curaj", curajos „care  nu cunoaşte frica".
 

CLASIFICAREA ANTONIMELOR:

1.     în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii, Ed.  Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.

56):
  -     antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ /  soţie;
  -    antonime scalare, care admit gradarea şi  care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic;  fierbinte / cald/rece:
  -     antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;
  -    antonime contrarii: a urca / a coborî;
  -    antonime reciproce: a cumpăra / a  vinde etc.
 

2.     în  funcţie de structura cuvântului:
  -    antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig căldură, întuneric - lumină; trecut - viitor; a veni - apleca;
  -     antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect; disciplinat - indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil; hipotensiv - hipertensiv;  cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.
 

Aceste antonime au o marcă  formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se  formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-
  i-, des-, dez-, dis-, de- etc.





Titluri asemanatoare