Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu ESEU



Cerinţa: Realizează un eseu în care să prezinţi particularităţi ale unei povestiri în ramă, aparţinând unui autor canonic (Mihail Sadoveanu).

Alegerea unei opere literare adecvate cerinţei: Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu.

STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL ESEULUI
Publicat în 1928, volumul Hanu Ancuţei reprezintă pentru creaţia lui Mihail Sadoveanu „capodopera de la răscruce”( N. Manolescu, Sadoveanu sau utopia cărţii,); face trecerea spre etapa marilor cărţi sadoveniene, dar este şi o sinteză a elementelor întâlnite în povestirile anterioare: „lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea"'.

IPOTEZA
Povestirea Fântâna dintre plopi face parte din volumul Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu. Realizat prin tehnica povestirii în ramă, volumul „e un fel de Decameron în care câţiva obişnuiţi ai unui han spun anecdote”( G.  Călinescu). Dar ciclul nu este doar o suită de nouă povestiri narate de nouă povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii înseşi, în care unificator este ritualul zicerii: „Hanu Ancuţei e cartea povestirilor, a istorisirilor de demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii! Căci ciclul acesta are valoarea unei arte poetice pentru înţelegerea structurii povestirii, pentru decantarea treptelor şi etapelor compoziţionale ale genului”( Ion Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice,)

ARGUMENTE
Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă deoarece nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt încadrate într-o altă naraţiune, prin procedeul inserţiei, care utilizează formule specifice.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Tehnica povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative.
INSTANŢELE COMUNICĂRII  NARATIVE: AUTOR, NARATOR(I), PERSONAJ(E), ASCULTĂTOR(I)
Există un povestitor al naraţiunii-cadru care asistă ca martor la seara de la han, devenind ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalţi, ceea ce dovedeşte preţuirea lor, faptul că este recunoscut ca unul dintre ei. Prezenţa sa este redată prin utilizarea persoanei I în naraţiune şi conferă iluzia autenticităţii. Această voce narativă este cea delegată de autor spre a-1 reprezenta, fapt care îl face pe criticul N. Manolescu să afirme: „Vocea anonimă care înfăţişează obiceiurile de la Han, la începutul cărţii, este a autorului".
Ceilalţi naratori, personaje în naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători, au în povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei şi caracterul polifonic. Ei aparţin unor categorii sociale diferite: comisul Ioniţă (Iapa lui Vodă), călugărul Gherman (Haralambie), moş Leonte Zodierul (Balaurul), căpitanul de mazili Neculai Isac (Fântâna dintre plopi), Ienache Coropcarul (Cealaltă Ancuţă), ciobanul (Judeţ al sărmanilor); negustorul Dămian Cristişor (Negustor lipscan), orbul/ rapsod şi calic orb (Orb sărac), mătuşa Salomia şi Zaharia fântânarul (Istorisirea Zahariei făntănarul).

ACTUL NARĂRII
Povestirile se situează într-un plan al trecutului, principala lor caracteristică fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancuţe". Cei nouă povestitori transfigurează prin cuvânt măiestrit experienţe personale, mărturii ale unui vechi mod de viaţă, iar al zecelea, anonim, ridică aceste experienţe la rang de cultură şi le dă valoarea perenităţii.

Naraţiunea-cadru este răsfirată de-a lungul întregului text şi include cele nouă povestiri.

Incipitul ei fixează coordonatele spaţio-temporale, cadrul întâlnirii povestitorilor, „într-o toamnă aurie", la Hanu Ancuţei. Interesul ascultătorilor este susţinut între povestiri de promisiunea comisului Ioniţă de a spune „o poveste cum n-am mai auzit", promisiune neonorată până în final, ceea ce sugerează faptul că povestea poveştilor este aceea niciodată rostită şi că se acordă tăcerii valoarea absolută a misterului inaccesibil. Finalul naraţiunii-cadru şi al volumului sugerează ideea de crepuscul al unei civilizaţii, pe care o salvează însă forţa creatoare a povestirii.

Timpul povestirii este magic, pentru că reconstituie prin forţa cuvântului o lume şi sta sub semnul vârstei de aur. Cele trei niveluri ale timpului narativ sunt: timpul povestirii/ al naratorului anonim (autorul), care evocă nostalgic toamna aurie „într-o depărtată vreme" a tinereţii sale, timpul povestit/ al toamnei aurii când se spun toate povestirile şi timpul evocat, al celeilalte Ancuţe. în povestirea-cadru, se observă impresia de atemporalitate: „într-o depărtată vreme, demult". Dar misterul timpului mitic şi fantastic, al ploilor năprasnice şi al „balaurului negru în nouri", când se porneau poveştile la Hanu Ancuţei, este dezlegat de indici ai timpului istoric, războiul ruso-turc: „împăratul-alb şi-a ridicat muscalii lui împotriva limbilor păgâne". Este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spaţio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini ce par să ţină de fabulos.
Spaţiul povestirii are valoare mitică, imagine a paradisului pierdut: „Taberele de cară nu se mai istoveau. Lăutarii cântau fără oprire. [...] Ş-atătea oale au fărâmat băutorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la târg la Roman. Şi, la focuri, oameni încercaţi şi meşteri frigeau hartane de berbeci şi de viţei [...]". Belşugul roadelor face posibilă întâlnirea călătorilor într-un spaţiu unic, iar starea de beatitudine favorizează plăcerea narării. Ospăţul este un ceremonial al împărtăşaniei, al comuniunii, care mijloceşte ritualul povestirii. Aşezat la răscruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas şi de petrecere, ocotitor ca o cetate şi cunoscut călătorilor din vremurile vechi, ale celeilalte Ancuţe. Valoarea simbolică a hanului este  aceea  a unui centru  al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine şi poveşti ale unor oameni din diverse straturi sociale: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era han, - era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am mai văzut în zilele mele. în cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi habar n-aveai dinspre partea hoţilor". Zidurile hanului-cetate au valoarea simbolică a graniţelor între lumea realului şi lumea povestirii, iar hanul este un topos al povestirii. El este cadrul unora dintre întâmplările relatate şi are chiar rolul unui personaj ce rezonează la trăirile povestitorilor: „îl simţise şi hanul - căci se înfiora prelung".

Fântâna dintre plopi este a patra povestire şi are ca temă iubirea tragică, iar ca personaj-narator pe căpitanul de mazili Neculai Isac. Naraţiunea la persoana I, subiectivă (cu focalizare internă) implică două planuri: reprezentarea evenimentelor trăite în tinereţe (timpul narat) şi autoanaliza faptelor din perspectiva maturităţii (timpul naraţiunii).

PLANURI  TEMPORALE  / TIMP ŞI SPAŢIU
Naratorul evocă (mărturiseşte/ se confesează ascultătorilor) o întâmplare trăită de el în tinereţe, în urmă cu peste douăzeci şi cinci de ani, „pe aceste meleaguri".
În povestire se relatează un singur fapt epic, o tristă poveste de iubire care a avut rol de iniţiere pentru tânărul de odinioară. Atmosfera povestirii ţine de modul în care naratorul „regizează" o anumită tensiune, suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atenţia şi interesul ascultătorilor/ cititorului. Acţiunea se derulează alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.

MOMENTELE SUBIECTULUI
EXPOZIŢIUNEA
Într-o toamnă, Neculai Isac duce vinuri în ţinu¬tul Sucevei şi face popas la Hanu Ancuţei. Plimbându-se călare pe malul râului Moldova, întâlneşte un grup de ţigani care se scaldă. E întâmpinat de Hasanache, un bătrân cerşetor, care o alungă fără succes din calea boierului pe Marga, o ţigăncuşă de optsprezece ani.

INTRIGA
Frumuseţea fetei îl tulbură şi le dă celor doi câte un ban de argint.

DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
Fata îl caută la han a doua zi pentru a-i arăta ciuboţelele cumpărate cu banul primit. Apoi tinerii petrec o noapte la fântâna dintre plopi şi îşi promit o nouă întâlnire de dragoste la întoarcerea lui de la Paşcani, unde trebuia să-şi vândă marfa. A doua întâlnire la fântână are un final tragic. îndrăgostită, fata îi mărturiseşte că Hasanache o trimisese la han ca să-1 seducă, iar planul era ca ţiganii să-1 omoare şi sa-i ia banii de pe marfă.

PUNCTUL CULMINANT
Deşi este conştientă că o vor omorî pentru că i-a trădat, fata îl avertizează asupra pericolului. Tânărul fuge călare, scapă cu viaţă, dar o prăjină aruncată de urmăritori îi scoate un ochi.

DEZNODĂMÂNTUL
Însoţit cu făclii de cărăuşii de la han care auziseră strigătele sale, revine la fântâna dintre plopi, unde sângele proaspăt de pe colacul de piatră este semnul că fata fusese ucisă cu cruzime şi aruncată în fântână.

Autenticitatea naraţiunii este susţinută prin relatarea la persoana I şi prin intervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători, care adevereşte întâmplarea ştiută de la mama ei.

PERSONAJELE
Personajul-narator relatează întâmplarea din perspectiva tânărului neştiutor, dar reprezentarea faptelor este însoţită de analiza şi condamnarea lor, din perspectiva maturului, din cauza consecinţelor tragice. Acesta foloseşte cuvinte dure pentru autocaracterizare: „Eram un om buiac şi ticălos. [...] Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna vinuri; dar îmi erau dragi ochii negri, şi pentru ei călcam multe hotare".

Tânărul Neculai Isac are defectele specifice vârstei: neştiinţa (lipsa experienţei de viaţă) şi nesocotin¬ţa (incapacitatea de a prevedea urmările faptelor săvârşite). Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă în fusta ei roşie este relatată din perspectiva tânărului, care nu vede capcana în această „întâmplare". Marga nu este, aşa cum afirmă cerşetorul, „o fată proastă, care n-a ieşit încă în lume", ci se supune grupului, acceptând rolul de momeală pentru tânărul călător. Comportamentul ei ulterior este imprevizibil pentru îndrăgostitul naiv şi pentru ascultători, care adoptă perspectiva unică a naratorului subiectiv. Tânărul crede că trăieşte etapele unei idile super-ficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de ţigani. Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii: calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi conştientizat valoarea   avertismentului  fetei   (sacrificiul,   profunzimea sentimentelor ei), pericolul în care se afla fata şi ar fi încercat s-o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi autocondamnarea.
Tânărul este caracterizat în mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesturi.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului în scenă (venirea la han), vestimentaţia reflectând statutul social, indicat şi în formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?'". Numele de mazili îl purtau boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie, dar căzuseră în dizgraţie; erau organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând grade militare, dar fără a îndeplini slujbe active. Aerul demn şi tragic al căpitanului de mazili se datorează rangului nobiliar şi tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han: „Era un om ajuns la cărunteală, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal".
El povesteşte din dorinţa de a revedea trecutul pentru a-1 înţelege, căci pierderea ochiului îi dă puterea vizionară, ca unui alt rapsod clarvăzător al trecutului, Homer. Deşi fântâna dintre cei patru plopi nu mai există, „s-a dărâmat ca toate ale lumi", el o poate vedea. Pentru el, timpul interior s-a oprit într-un prezent etern, când a înţeles că inconştienţa sa înseamnă vinovăţie.

Frumoasa Marga este însă eroina tragică a acestei poveşti de iubire. Condiţia ei umilă, ţigăncuşă care se lasă folosită de grupul nomad pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri trupeşti, este umanizată şi metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situaţia-limită de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-1 salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. Personaj romantic, acţionează în situaţii excepţionale. Iniţial umilă şi demnă de dispreţ, se dovedeşte capabilă de gestul nobil al sacrificiului din iubire. Fapta ei o umanizează şi o plasează într-un plan moral superior faţă de tânărul nesăbuit, de unde şi caracterul etic, exemplar al povestirii. Personajul este caracterizat indirect, prin fapte, gesturi şi statut social, şi direct, de către personajul-narator care-i realizează portretul fizic:  „Sta aproape de mine,  numai în cămaşă şi-n fustă roşă. Obrazul îi era copilăresc; dar nasul arcuit, cu nări largi, şi ochii iuţi mă tulburară deodată". Legătura simbolică dintre fiinţa ei şi elementul acvatic este prezentă la fiecare întâlnire cu personajul-narator. Fata răsare din apă şi va sfârşi în acelaşi element.

SEMNIFICAŢII
Semnificaţia fântânii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care însă nu-i mai protejează pe îndrăgostiţi, fiind pângărit de vina fiecăruia şi sortit pieirii. Apa fântânii se amestecă .cu sângele, iar în plan simbolic, iubirea cu moartea.

LIMBAJUL PROZEI  NARATIVE
Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-narator se încheie cu deznodământul povestirii, dar naraţiunea are un epilog care constă în dialogul ascultătorilor şi în comentariile naratorului anonim, care înregistrează efectul actului narării asupra povestitorului: întoarcerea spre sine şi în trecut.

MODALITĂŢILE  NARĂRII, ORALITATEA
Modalităţile narării prezente în text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea, iar dominanta stilistică este oralitatea. Relaţia dintre narator şi receptor (ascultători) este strânsă; se utilizează persoana I şi a Ii-a în dialogul acestora. Ceremonialul povestirii constă în faptul că dialogul presupune un sistem de convenţii (apariţia povestitorului, pretextul care declanşează povestirea, formulele de adresare etc). Naratorul se adresează interlocutorilor într-un mod ceremonios, adecvat rangului său nobil: „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat...", iar ascultătorii intervin în final cu comentarii, întrebări, reflecţii.

REGISTRE  STILISTICE
Farmecul zicerii este dat de prezenţa elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc"), arhaic („catastih", „mazili), regional („buiac", „hojma", „imaş", „roşă"). Limbajul personajelor (ţiganii) contrastează cu al naratorului-personaj (boierul), indicând diferenţa socială şi culturală. Expresivitatea limbajului este dată de frumuseţea metaforei: „Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce", epitetul de caracterizare: „nări largi, şi ochii iuţi", „răcni răguşit", comparaţia sugestivă: „Am simţit în mine ceva fierbinte; parc-aş fi înghiţit o băutură tare."

CONCLUZIE
Fântâna dintre plopi este povestire deoarece este o naraţiune subiectivizată (relatare din unghiul povestitorului, implicat ca protagonist al întâmplării), care se limitează la relatarea unui singur fapt epic, o întâmplare de dragoste din tinereţe, de fapt o iniţiere ratată. Se acordă importanţă actului narării, care are ca efect reînvierea unei lumi apuse. Povestirea se situează într-un plan al trecutului, principala sa caracteristică fiind evocarea. Accentul este pus pe întâmplări şi situaţii, de unde caracterul etic, exemplar al povestirii. Relaţia narator-receptor presupune: oralitate, ceremonial, atmosferă.
Hanu Ancuţei este o povestire în ramă pentru că naratorul şi interlocutorii sunt prezenţi în acelaşi spaţiu - hanul, în acelaşi timp - „într-o toamnă aurie", cadru care prilejuieşte nararea tuturor povestirilor din ciclu.
"



Titluri asemanatoare


Poezii

  • Copilărie - Ana Blandiana

    Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Şi-ncerca să-apar...

  • Cătelusul schiop - Elena Farago

    Eu am numai trei picioare, Si de-abia mă misc: top, top, Râd când mă-ntalnesc copiii, Si mă cheama "cuciu schiop...

  • Adio - Mihai Eminescu

    De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vr...