Personajele din Moara cu noroc de Ioan Slavici



PERSONAJELE DIN NUVELA MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI


  IPOTEZĂ
  În  nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii ci pe complexitatea personajelor.  Fiind o nuvelă psihologică, în Moara cu noroc de Ioan  Slavici conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al  personajului principal, iar în caracterizarea personajelor se utilizează  tehnici de investigaţie psihologică.
 

ARGUMENTARE
  Ghiţă este cel mai complex personaj din nuvelistica  lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de  înavuţire. Complexitatea şi „capacitatea de a ne surprinde în mod  convingător"' fac din Ghiţă un personaj „rotund"(E.M.Foster). Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială  (cârciurnarul dornic de avere), la individualizare, sub determinare psihologică  şi morală. El parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări  sufleteşti şi ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile  familiei, iubirea, liniştea colibei) şi de Lică (bogăţia, atracţia  malefică a banilor) sau, în terminologie romantică: îngerul şi demonul. Se arată slab în faţa tentaţiilor şi sfârşeşte tragic.
  Lică rămâne egal cu sine un om rău şi  primejdios. În schimb, Ana suferă transformări interioare, care îi oferă  scriitorului posibilitatea unei fine analize a psihologiei feminine.
  Personaj secundar, jandarmul Pintea urmăreşte  pedepsirea lui Lică pe căi legale, motiv pentru care se asociază cu Ghiţă.


  Bătrâna şi copiii, personaje episodice,  supravieţuiesc incendiului de la Moara cu noroc pentru că sunt singurele fiinţe  inocente şi morale.
  Naratorul obiectiv îşi lasă personajele să-şi  dezvăluie trăsăturile în momente de încordare, consemnându-le gesturile,  limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare indirectă).  De asemenea realizează portrete sugestive (caracterizare directă); detaliile fizice relevă trăsături morale sau  statutul social (de exemplu, portretul Sămădăului). Mijloacele de investigaţie  psihologică sunt: scenele dialogate, monologul interior de factură tradiţională  şi acela realizat în stil indirect liber, notaţia gesticii, a  mimicii  şi a tonului vocii.
 
  CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ
 
  Ghiţă trăieşte  o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi: încrederea în  sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el.  Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie  sunt magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul  dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
  La început, „cârciurnarul este un ins  energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi nu o palidă  umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu). El  hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă  este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp  cât  se dovedeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine.  Cârciuma  aduce profit, iar familia trăieşte în armonie. Bun meseriaş, om harnic,  blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească atâţia bani cât să-şi  angajeze vreo zece calfe cărora să le poată da de cârpit cizmele  oamenilor.  Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.
  Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc  tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă  seama  că Lică reprezintă un pericol pentru el şi familia lui, nu se poate sustrage  ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui,  mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice  sunt  enorme: „se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în  tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa şi  i se împăienjeneau parcă ochii". Cu toate acestea, Ghiţă îşi ia toate măsurile  de precauţie împotriva lui Lică: merge la Arad  să-şi cumpere două  pistoale,  îşi ia doi câini pe   care îi  asmute împotriva turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
  Din momentul apariţiei  lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de  familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul  interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul  surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot  ursuz", „se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea  ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar  când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme  vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât, violent, îi  plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă  de Ana, se poartă brutal cu cei mici.
 

La un moment dat, Ghiţă  ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total  riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt  redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în  mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are  cocoaşe în spinare".
  Sub pretextul că o  voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş,  fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din  ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se  despartă de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă,  muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei,  într-un rând.
 

Ghiţă  este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de nădejde şi  chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul  tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul  şi de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca  tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de  frică şi de aceea treptat distruge imaginea celorlalţi despre cârciumar  ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte implicat fără voie în  jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă  numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul  acesta complicele lui Lică. Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare,  când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut  tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul  înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se simte  înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de  conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei  şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc.  Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de  acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai  după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.
 

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de  furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la  sărbătorile Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în  ultimul moment că se va produce o minune şi că Ana va rezista influenţei  malefice a sămădăului. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase  de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică,  deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă]  faţă de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o  ucide pe Ana, încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă  este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică.
  Ghiţă  depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie  materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii  Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale.  Sfârşitul lui şi al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.
 
  CARACTERIZAREA LUI LICĂ SĂMĂDĂUL
  Lică Sămădăul exercită  asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. „El  reprezintă încarnarea unui principiu, singura personalizare directă şi expresă  din literatura lui Slavici a «voinţei de putere»". Lică este  caracterizat în mod direct de narator încă de la prima apariţie: „un om de  treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu  ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc. Lică era  porcar, însă dintre cei care poartă cămaşă subţire şi albă ca floricelele,  pieptar cu bumbi de argint şi bici de carmajin /.../". Lică „irumpe  parcă, dintr-o pre-realitate sau metarealitate paralelă naraţiunii, unde a  existat pană atunci."(Magdalena Popescu)
 

„Tactica  Sămădăului este de a respinge obişnuitul relaţiilor normale şi a le impune fără  discuţie pe cele specifice lui. Evită să vorbească cu femeile şi cere, cu o  blândeţe imperativă, să vină cârciumarul". Lică îşi impune de la  început regulile şi îşi enunţă pretenţiile, în felul acesta  autocaracterizându-se: „Eu sunt Lică Sămădăul... Multe se zic despre mine,  multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...] Eu voiesc să ştiu totdeauna  cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi voiesc  ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles". Tot în  mod direct îl caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios". Însă cel mai exact îl caracterizează Pintea, un fost tovarăş de-al lui,  care se făcuse jandarm tocmai pentru a se răzbuna: „El are o singură  slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să ţie lumea de frică şi cu  toate aceste să râdă şi de dracul şi de mumă-sa. Să râdă de noi, Ghiţă, de noi".
  „Orgoliul  lui [Lică] e unul de stăpân care nu doar îşi subordonează oamenii, dar se  substituie destinului lor". Bun cunoscător de oameni,  Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi, cum să le transforme  vulnerabilitatea într-o armă favorabilă pentru el. Astfel, se foloseşte de  patima lui Ghiţă pentru bani spre a-1 atrage pe acesta în afacerile lui  necurate şi apoi, pentru a-l dezarma pe cârciumar în totalitate şi pentru a-i  anula personalitatea. Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei,  determinând-o sa i se dăruiască.    De  altfel,  Ghiţă însuşi îi spune la un   moment dat: „Tu nu eşti om, Lică, ci  deavol".  Şi într-adevăr, Lică are o anumită doză de demonism în sufletul său, lucru ce  reiese din propria mărturisire: „Ştiu numai că mă aflam la strâmtoare când  am ucis cel dintâi om. [...] Apoi am ucis pe cel de al doilea, ca să mă mângâi  de mustrările ce-mi făceam pentru cel dintâi. Acum sângele cald e un fel de  boală, care mă apucă din când în cănd...".
 

Construit din lumini şi umbre, personajul are în  structura sa morală şi unele elemente de factură romantică, de personaj  excepţional aflat în împrejurări excepţionale: este generos cu cei care-1  sprijină în afaceri, la petreceri este vesel, binevoitor, chiar seducător,  se dovedeşte neînduplecat cu trădătorii, elocventă în acest sens fiind uciderea  femeii care se ocupă de vânzarea lucrurilor furate de el şi care este pedepsită  pentru că a îndrăznit să-şi oprească un lanţ de aur care-i plăcuse.
  Lică marchează nefast destinul tuturor  celor  care intră în contact cu el. Astfel Lică îl va aduce pe Ghiţă în situaţia de  a-şi ucide soţia, Ghiţă va muri ucis de Răuţ tot din ordinul lui Lică, iar  acesta din urmă după ce va incendia cârciuma de la Moara cu noroc, îşi va  zdrobi capul într-un copac pentru a nu cădea viu în  mâinile  lui Pintea. Sfârşitul personajului este pe măsura faptelor sale.
 

Şi Ana are un destin tragic, cu toate că ea întruchipează în familie duioşia, candoarea,  inocenţa.
  Portretul ei fizic este realizat în  mod direct de  către narator, prin intermediul unor adjective cu valoare de epitet: „Ana era  fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă". Protejată întâi  de mamă şi  apoi  de soţ, Ana trăieşte ca într-un clopot de sticlă. De aceea, la apariţia lui  Lică, ea se cutremură „oarecum speriată de bărbăţia înfăţişării lui". Totuşi  dă  dovadă  de inteligenţă şi de intuiţie, atunci când încearcă să-1 apere pe Ghiţă de  influenţa malefică a lui Lică. Stăpână pe sine, îi spune soţului răspicat şi  hotărât: „- Ghiţă!... Nu vorbi cu mine ca şi cănd ai avea un copil înaintea  ta[...]. Fă cum ştii, dar eu îţi spun şi nu mă lasă  inima nu-ţi  spun că Lică e om rău şi primejdios".
 

Caracterizarea  indirectă se constituie treptat din  gesturile, faptele, vorbele şi gândurile personajului.
  Ana se simte tot mai părăsită de Ghiţă, încearcă  să-1 ajute, să-i pătrundă gândurile, dar acesta se înstrăinează de ea şi o aruncă treptat în braţele lui Lica,  îndemnând-o mai  întâi să joace cu el, că „doar  n-o să-i ia ceva din frumuseţe". Este adânc jignită de lipsa de  încredere pe care i-o arată Ghiţă şi, sperând că îi va stârni gelozia, începe  să-i acorde din ce în ce mai multă atenţie lui Lică. Cuprinsă de vraja lui Lică, fascinată de magnetismul lui, „Ana alunecă rapid spre  prăpastia păcatului". Dezgustată de laşitatea soţului care o lasă singură cu Lică şi pleacă la Ineu, Ana i se dăruieşte lui Lică într-un gest de răzbunare disperată. Dispreţul profund pe care-1 simte pentru  Ghiţă şi pentru faptele sale reiese din declaraţia pe care i-o face lui Lică: „Tu  eşti om, Lică,  iar Ghiţă nu e  decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa".
  În mod inevitabil, Ana sfârşeşte tragic, înjunghiată de Ghiţă, căruia-i strigă cu disperare că nu  vrea să moară. Înainte să-şi dea  sufletul, simţindu-1 pe  Lică aproape, „ea ţipă dezmierdată,  îi muşcă mana şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei". „Aceste ultime zvâcniri ale  eroinei sugerează totul: ura şi dispreţul pentru soţul nedemn, setea de  răzbunare, dar şi patima neostoită pentru Lică, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevino­văţiei"(Pompiliu Marcea).


  Concluzie
  Prin particularităţile de realizare  a personajelor din nuvela Moara  cu noroc, prozatorul  dovedeşte fineţe în observarea mişcării psihologice, în detectarea zonelor obscure ale psihicului uman.





Titluri asemanatoare