Amarata turturea de Ienachita Vacarescu



Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus. Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede. Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade. Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă. Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea. Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească. Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară, Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!


Alte poezii de Ienachita Vacarescu