Alfa de Nichita Stanescu



Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă. Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute. El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare. Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul -
Minunat prilej de sete - marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi,-
arzându-ţi mâinile.


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Copilărie - Ana Blandiana

    Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Şi-ncerca să-apar...

  • Cătelusul schiop - Elena Farago

    Eu am numai trei picioare, Si de-abia mă misc: top, top, Râd când mă-ntalnesc copiii, Si mă cheama "cuciu schiop...

  • Adio - Mihai Eminescu

    De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vr...