Testament de Nichita Stanescu



Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv. Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu. Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii. Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri. Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Prietenul - Jan Lulu Stern

    Da-mi mâna, vechi prieten si s-o pornim agale Uniti fiind în toate, cu umar linga umar. Tin minte, intr-o noapte ploua...

  • Cina - Ioan Alexandru

    Vine un musafir la noi in casa Aducator de har orice strain Il vom pune in frunte la masa Linga piine si vin Cat ne est...

  • Oda ostaşilor români - Vasile Alecsandri

    Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte! Dragii mei vultani de câmpuri, dragu mei şoimani de munt...