Un soldat... de Nichita Stanescu



Un soldat ţinându-se cu mâinile
de marginea unui nor...
De bocancii lui, cu mâinile încleştate
se ţine alt soldat. De bocancii lui
altul, apoi altul, apoi altul şi altul,
şi-aşa până-n miezul pământului. Eu mă las s-alunec pe şirul lor
ca pe-o frânghie,
şi-alunecând, cataramele
centurilor lor, îmi zgârie faţa. Şi-alunecând, îmi zgârie pieptul
şi-alunecând, alunecând, îmi sfâşâie
fâşii de carne,
şi-alunecând, alunecând rămâne din mine
numai scheletul. Când în sfârşit ajung, mă-ntind cu tâmpla
pe o piatră.
În timp ce dorm, fâşiile smulse
se-ntorc de sus şi mă-nvelesc.
M-ajunge din urmă şi sângele pierdut,
şi durerea. Deschid ochii, mă uit.
Coloana de soldaţi, nu se mai vede.
Probabil că vântul a-mpins-o
cu nor cu tot, în altă parte.


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Zdreanţă - Tudor Arghezi

    L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, Cel cu ochii de faianţă? E un câine zdrenţuros De flocos, dar e frumos. Parcă-i ...

  • Apa Bârsei - Dimitrie Bolintineanu

    Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină, Peste patru taberi, varsă luna plină. Turcii şi tătarii somnului se dau; Ung...

  • Alb - George Bacovia

    Orchestra începu cu-o indignare gratioasă. Salonul alb visa cu roze albe -- Un vals de voaluri albe ... Spatiu, infini...