La Tiganci de Mircea Eliade - COMENTARIUL PE PARTI
Nuvela Fantastica: La Tiganci de Mircea Eliade - COMENTARIUL PE PARTI
Nuvela este realizată prin tehnica epicului dublu. Naraţiunea este realizată prin înlănţuirea celor opt episoade, care ar marca un număr simetric de intrări şi ieşiri sau de treceri ale personajului de la o existenţă la alta, din planul real în planul ireal:
planul real (episodul I),
planul „ireal" (episoadele II-IV),
planul „real" (episoadele V-VII),
planul ireal (episodul al VlII-lea).
Pendularea protagonistului între real (spaţiul bucureştean exterior grădinii) şi ireal (grădina ţigăncilor, bordeiul şi casa cea mare) reda un itinerar spiritual: de la profan la sacru, de la viaţă la moarte.
INCIPIT / FINAL
În incipit, este descris credibil cadrul: canicula în Bucureştiul interbelic, surprins prin detalii realiste. Reprezentarea veridică a realităţii în proza fantastică este dublată de semnificarea ei, încât obsesiile călătoriei cu tramvaiul (căldura, pretenţia de cultură, condiţia de artist ratată pentru un păcat - pierderea iubirii din tinereţe) se vor prelungi în celălalt plan. În final, se sugerează ca explicaţie pentru evenimentele relatate o stare „ca într-un vis", iar nuvela fantastică are final deschis.
CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI
Acţiunea nuvelei se desfăşoară în mod gradat, într-o progresie ascendentă, fiind plasată în Bucureştiul interbelic, prezentat ca în amintirile scriitorului: toropit de caniculă, cu tramvai, liceu şi grădini umbroase, cu oameni comunicativi şi cârciumă la colţul străzii.
În prim-planul realist, care corespunde primului episod al nuvelei, se configurează atmosfera aparte, culoarea balcanică: mirosul de asfalt topit, zgomotul tramvaiului, arşiţa zilei de vară şi locvacitatea personajului.
Nuvela începe cu o călătorie obişnuită, repetată de trei ori pe săptămână, ca un ritual, de profesorul de pian, Gavrilescu. Temele de discuţie ale călătoriei cu tramvaiul sunt: căldura, colonelul Lawrence şi mărturisirea ratării condiţiei de artist. Tramvaiul, simbol al lumii reale (ca şi pălăria sau banii), trece pe lângă grădina ţigăncilor, despre care oamenii discută într-un mod misterios, cu toate că nimeni nu ştie nimic sigur, pentru că nu a fost acolo. Este un spaţiu interzis, în aparenţă din prejudecată.
TIMP ŞI SPAŢIU
Momentul venirii ţigăncilor este amplasat într-un timp trecut nedeterminat (mitic). „Au venit demult - spuse vecinul". Grădina apare ca un spaţiu mitic. Amintindu-şi că şi-a uitat servieta cu partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul coboară cu intenţia de a lua tramvaiul în sens invers. După o serie de ezitări, Gavrilescu intră la ţigănci, atras de umbra grădinii.
Intervine „hazardul, accidentalul (uitarea servietei) pentru ca personajul să ia act de existenţa misterului (grădina ţigăncilor)"(Eugen Simion) (intriga).
PARTEA A DOUA / PLANUL IREAL
Al doilea episod marchează intrarea personajului în cealaltă lume, intruziunea misterului în viaţa reală, după definiţia lui Castex. Momentul trecerii dincolo, în planul ireal, este precedat „de o lumină albă, incandescentă, orbitoare", care împreună cu poarta semnifică pragul dintre două lumi, trecerea dinspre viaţă spre moarte, dinspre profan înspre sacru.
În faţa porţii, îl aşteaptă o fată oacheşă. Baba (Cerberul) îi cere drept taxă pentru a trece în cealaltă lume, la ţigănci, echivalentul a trei lecţii de pian. De remarcat elementul comun cu basmul, prezenţa cifrei trei: suma pe care trebuie să o achite Gavrilescu la intrarea în bordei valorează trei lecţii de pian, fetele pe care trebuie să le ghicească sunt în număr de trei, ora când se produc întâmplările ciudate din naraţiune e în jur de trei, Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de trei ori pe săptămână. Discuţia despre ceas dintre Gavrilescu şi baba aşezată la punctul de hotar dintre cele două tărâmuri sugerează altă curgere temporală la ţigănci: „Avem timp. Nu e nici trei", zice bătrâna fără grabă. Ceasul care „iar a stat" sugerează că în locul acesta al pragului, al vămii, timpul exterior este împletit în jurul unei clipe de graţie, ora trei. La ţigănci, Gavrilescu va trăi comprimarea temporală, timpul său subiectiv (câteva ore) necorespunzând cu timpul istoric (12 ani). Se remarcă o trăsătură importantă a fantasticului: dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia supranaturalului.
Odată ajuns în bordei (episodul al III-lea), Gavrilescu încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea şi intră în „jocul" fetelor. Trebuie să ghicească ţiganca din cele trei: o ţigancă, o grecoaică, o evreică (Parcele). Eşuează însă, pentru că îşi aminteşte de Hildegard (se rătăceşte în amintire), iar fetele îl grăbesc, cred că se teme să le ghicească, apoi îl prind într-o horă de iele sau de ursitoare care îi ţes un alt destin. După prima încercare, adoarme şi se trezeşte îmbrăcat altfel. Fuga prin labirintul de paravane şi oglinzi redă simbolic „încurcătura" sa prin amintire. Acest univers de obiecte inutile, sugerând perisabilitatea lumii, proiectează ipostazele simbolice ale ratării personajului. A doua ratare a ghicitului îl face să afle că, dacă ar fi reuşit, „ar fi fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate odăile bordeiului, dezvăluindu-i misterele universului. De această dată îşi „aminteşte" muzica, manifestându-se ca un creator: „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme".
Rătăceşte prin întuneric (episodul al IV-lea), într-un labirint al obiectelor amorfe, spaţiu haotic, unde e foarte cald şi renunţă treptat la haine (regresia temporală în starea de increat). Se simte îmbrăcat în giulgiu (simbol al morţii iniţiatice) şi „se trezeşte" din coşmar sau halucinaţie discutând cu baba.
Speriat, încercând să scape, „se pierduse, se rătăcise in trecut". Aflăm în felul acesta că tânăr fiind, student în Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care însă o părăsise şi se căsătorise cu Elsa, cu care trăia de mulţi ani la Bucureşti. Prin urmare, Gavrilescu îşi ratase viaţa sentimentală şi vocaţia de artist. Iubirea pentru Hildegard constituise momentul sacru al vieţii lui, iar el îşi dă seama de asta doar în clipa în care pătrunde în spaţiul magic al bordeiului ţigăncilor: „în acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui". Ieşirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea în cel sacru cu anamneză.
PARTEA A TREIA / PLANUL REAL
În partea a treia (episoadele V-VII), Gavrilescu părăseşte bordeiul ţigăncilor şi aude „huruitul mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. În tramvai, unde discuţiile predilecte erau tot căldura şi colonelul Lawrence, Gavrilescu constată, dincolo de aparenţa unei lumi cunoscute, că trecerea timpului se accelerează progresiv. Când dă o bancnotă taxatorului, află că aceasta era ieşită din uz. Ajuns în strada Preoteselor, află că doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de când se căsătorise Otilia. Chiar şi acasă la el locuiesc oameni străini. De la cârciumarul din cartier, Gavrilescu află că soţia sa, Elsa, se întorsese de 12 ani în Germania. Prin urmare, popasul în bordeiul ţigăncilor a durat, nu câteva ore, aşa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic. „Rătăcit în trecut, [n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul, adică veşnicia fiinţelor divine; acum rătăcit în viitor, Gavrilescu ratează din nou prezentul, adică efemerul bogat al fiinţelor umane!"(Sorin Alexandrescu)..Vrea să revină la ţigănci pentru a cere o explicaţie şi face drumul în compania unui birjar, fost dricar (Charon).
În partea a patra, ultimul episod prezintă întâlnirea cu Hildegard, iubita lui din tinereţe, în casa cea mare. Aceasta îl ia de mână (este mediatoarea trecerii dincolo) şi îl duce cu birja spre pădu-rea-labirint, spre o „nuntă în cer". Simbolul pădurii este ambiguu, spaţiu al morţii sau al renaşterii, iar călătoria cu birja fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o împlinire a iubirii şi a destinului de creator în alt plan al existenţei.
Explicaţia sugerată pentru sensul călătoriei este ambiguă, prin apelul la motivul visului, iar fantasticul este „visul treaz al individului"(Adrian Marino, Fantasticul în Dicţionar de idei literare vol.I):
„- Hildegard, începu el târziu. Se întâmplă ceva cu mine, şi nu ştiu bine ce. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez...
Fata întoarse capul spre el şi-i zâmbi.
- Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis..."
Finalul nuvelei La ţigănci este deschis, pentru că păstrează ambiguitatea, condiţie a fantasticului.
Titluri asemanatoare
Gimnaziu
Categorii
Liceu
Poezii
-
nesfârşită-i surparea - Dorin Popa
mi-a fost ruşine şi niciodată nu ţi-am scris niciodată n-am crezut că te-aş putea atinge unele semne te preveste...
-
Dodeskaden - Mircea Dinescu
Ce-ati facut cu nebunii din gari ? Macar ei n-aveau limba de cirpa. Saci cu piine,sudoare,tigari si tacerea complice si ...
-
Cărbunii - Octavian Goga
Cărbunii când ţi-or arde-n vatră În seri de ani târzii şi goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândeşti...
Poeti
Cautari pe site
familia lexicala as cuvantului sora , Cuvinte nrudite cu z pad , Pintea moara cu nororc , Chiri a n provin ie rezumat pe momentele subiectului , sunetele limbii romane , teza limba romana clasa10 , Familia lexical a cuv ntului zbor , Caracterizarea daciei din titanic vals , Cuvinte inrudite cu podoabe , Comenteaz semnifica ia opozi iei dintre opiniile celor dou personaje aflate n dialog moara cu noroc , Comenteaz semnifica ia opozi iei dintre opiniile celor dou personaje aflate n dialog , cealalta ancuta eseu , Alexandru Lapusneasnul caracterizare , Caracterizarea lui tefan cel mare din dimbrava ro ie , Cuvinte cu 6 silabe , Virgula , nuvela anecdotica ,