Grosimea pământului de Nichita Stanescu



De la o vreme pământul are în jos
osul bunicului meu cel mai frumos
şi mai jos de jos el are
umbra osoasă a strămoşului oarecare.
Unde se sfârşeşte pământul,
în jos, se începe gândul.
Totul e plin de strămoşi
care ne ţin pe umerii lor victorioşi.
Mă uit la mine, mă uit la tine
şi văd pomii pe care-i vom ţine
crescut în pământul de deasupra şi viitor,
care acum e numai nor,
peste trupurile noastre vii
de strămoşi ai celor care vor fii.


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Ea va veni - Alexandru Andries

    Întâi a fost pe vreme rea, Era noros şi vânt bătea Şi, desigur, ploua; (Ea va veni, ea va veni) Asfaltul ud era lu...

  • Cânt - Magda Isanos

    Cint ca privighetorile oarbe. Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe. Atit de sus ne-naltam citeodata... Sufletu-mi ...

  • Clio - Mateiu Ion Caragiale

    Mi-a îngânat stăpâna: "Nu-n file-ngălbenite Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti. Amurgul rug de purpur...