Tonul de Nichita Stanescu



Osul e o bucurie numai atunci când este os al frunţii,
când apară iar nu dezbină,
cum e vertebra alcalină
din toiul greu al cărnii şi al nunţii.
Mă voi supune la dezobişnuire de
felul meu de-a fi,
dar nu la părăsire,
ce-o ţine-n dânsul verbul lui a fi.
M-oi dezobişnui şi eu de trup,
nascând un Făt-frumos al verbelor,
cum lupul s-a dezobişnuit de lup,
de foame. Am să mă dezobişnuiesc de stelele cerului
cum apa îngheaţă dezobişnuita de fulgul zăpezii,
îmi voi lua trupul înfrigurat
şi da-l-voi eu însumi să mi-l pască iezii. Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om
mi-a fost dat destul de uşor.
Să mă dezobişnuiesc să trăiesc
mi-a trebuit doar o moarte cu omor. De lupi mă dezobişnuiesc cel mai greu,
sunt singuri şi pe zăpadă.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de singurătate.
Desigur, va trebui să mă dezobişnuiesc de zăpadă. În rest, vreme trece, vreme vine.


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Cărbunii - Octavian Goga

    Cărbunii când ţi-or arde-n vatră În seri de ani târzii şi goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândeşti...

  • Afla - Lucian Avramescu

    poti sa apari in ferestre goala tinand discursuri interminabile despre tehnologia dragostei poti sa masori in rochie de...

  • Dacă - Elena Liliana Popescu

    Dacă s-ar putea vreodată Să măsori nemăsuratul, Să cuprinzi nemărginirea, Să stai, străbătând neantul, Să fi...