Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osândă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămândă... Eu urc... Acolo jos, în adâncime,
Aud viaţa ce-şi întinde hora;
E necurmatul cântec din vechime.
Îl ştiu... Mai bine n-o să-l ştie nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Şi l-am plătit cu lacrimi şi cu rime... Acum, în drum când mă opresc vreodată
Şi fac popas la noua cotitură,
Priveliştea din înălţimi s-arată
Atât de-ngustă, strâmbă şi ciudată.
Cu valul ei de dragoste şi ură,
Că orice pas de mergere-nainte
Îmi năruie-o aducere-aminte,
Îmi frânge-un glas, un zâmbet, o icoană... Din câte jos, m-au urmărit în goană...
Şi tot aşa... de-acum o să-mi rămână
Aceeaşi ţintă fără de zăbavă,
Să-mi uşurez povara de ţărână,
Să-mi cer de sus paharul de otravă! Jur-împrejur e largul care cântă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfântă,
Şi-n vreme ce mi-a amuţit pământul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternităţi îmi flutură veşmântul;
Simt Dumnezeu cum mă primeşte-n casă... Mai sus!... Mai sus!... Cetăţile de stele
Cuprind rotirea gândurilor mele,
Şi, ca un sân ocrotitor de mamă,
O năzuinţă proaspătă mă cheamă: Neprihănită, mândră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea târzie,
Şi fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece şi curată,
Singurătatea culmilor înalte...

Alte poezii de Octavian Goga