Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Când zilele mureau, nemângâiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toţi m-aţi băut, de friguri şi de sete. Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte să mă cheme,
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plânsul vostru împletind blesteme. Iloţi flămânzi de pâine şi de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Şi despicând a vremilor vâltoare,
Prin graiul meu vorbea Mântuitorul. Însângerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii,
M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare,
Ca să vă dau limanul biruinţii... Când valul meu s-a revărsat pe uliţi
O clip-abia, din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,
I-am auzit cântarea triumfală. O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă hora. Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră,
Eu am vestit o altă sărbătoare. Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsaţi-mă să plec iar în pustie...

Alte poezii de Octavian Goga