Să nu vorbim de cei care-au sărit
din luntre, ca s-ajungă mai devreme
la ţărm: sunt nişte diletanţi ai morţii...
Noi însă, pasagerii cu vocaţie,
ne îndeletnicim cu diferite
afaceri, dintre care cea mai bună
e creşterea. Da: creştem, devenind
tot mai flămânzi de nemurire. Unii
se şi realizează. Ce plăcere
să-i vezi crescându-şi numele în lemnul
de pin al luntrii!... Unii dintre ei
păzesc copiii - să nu joace rişca.
Alţii s-au instalat, cuminţi, la pupă
şi studiază dârele. Există
chiar mâncători de ciocârlii, al căror
gâtlej o să le supravieţuiască.
Dar cei mai mulţi îşi schimbă-ntruna locul
împrumutându-şi sculele, în tranşă.
Când câte unul strigă: "Hei, luntraşe!",
ecoul îi răspunde leneş: "Doarme...";
Dar asta este o poveste-n care
mulţi nu mai cred. În general, n-avem
nici paraziţi, nici boli molipsitoare.
(Idei există, însă nu fac pui.)
Un singur lucru ne îngrijorează
(dar cei ce-l spun sunt aruncaţi în apă):
de-atât amar de vreme n-am primit
nici un mesaj - un porumbel, o trâmba -
ca semn că vom vedea curând uscatul.
(Telegrafistul a murit, şi nimeni
nu-şi aminteşte alfabetul Morse.)
Să fi greşit direcţia?... Nu cred:
curentul bate-n dunga luntrii noastre,
iar soarele-apucând ne-arată locul
de naştere al peştilor cu aripi.
Cât mai avem până acolo? Unii
susţin că, peste câtva timp, vom trece
Meridianul Lunii, ajungând
pe-o mare care curge dedesubtul
acesteia, de unde vom vedea
pe cer cum navighează umbra noastră. E ora mesei. Se aud ţipând
cei care-aleşi prin tragere la sorţi
(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi
excluşi de la festin: sunt bucătarii...

Alte poezii de Stefan Augustin Doinas