Fost-a când în noapte aurora luce,
Când se luptă omul cu adâncu-i chin,
Pe atunci când somnul, mincinos şi dulce,
Curmă-al său suspin. Ea era tăcută, tristă florioară!
Fruntea-i visătoare dulce se-nclina,
’N aurul cosiţei mâna-i albioară
Distractă juca. Vino mai aproape! dulcea mea,-mi vorbeşte,
Ascunzându-şi ochii plini d-amor ceresc,
Tânăra mea viaţă cursul îşi opreşte,
Pentru totdauna eu te părăsesc. Şi uitarea tristă mâine o să vie
Cu-ochii plini de lacrimi pe al meu mormânt,
Dorul ce m-apasă nimenea nu-l ştie
Pe acest pământ. Rara-i frumuseţe arde de splendoare.
Să rugăm! îmi zise, în genunchi căzând.
Ochii plini de moarte şi de lăcrimioare
Se-nălţau la ceruri amoros şi blând. Când se curmă ruga, dulcea ei cătare
Se-nturna spre mine plină de amor.
Peste ochii-i geana cade cu-ntristare
Consumată-n dor.

Alte poezii de Dimitrie Bolintineanu