- Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută eşti, copilă,
Din nevrednică iubire. Mâini în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vieţii tale,
Mântuirea feţei mele. - Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel:
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alţii lese-l. Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc citind pe carte
În fum vânăt de tămâie. - Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâini în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi şi sfânt. Ea aude - plânge. Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Şi de-un dor fără de nume. Şi plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Şi plângând îi pune şeaua. S-avântă pe el şi pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveşte îndărăpt. Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze roşii
Asfinţind din ceruri scapăt. Umbra-n codri ici şi colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Şi prin murmur de albine; În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi. De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare. Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint. Şi-ncepu încet să sune,
Fermecat şi dureros -
Inima-i creştea de dorul
Al străinului frumos. Părul lui i-atinge părul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi. Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor. Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din şele,
El înceată din cântare
Şi-i grăi cu grai de jele, Ş-o cuprinde de călare -
Ea se apără c-o mână,
Însă totuşi lui se lasă,
Simte inima că-i plină. Şi pe umărul lui cade
Al ei cap cu faţa-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus. Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbătat. Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă. Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută. La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.

Alte poezii de Mihai Eminescu