Alfa de Nichita Stanescu



Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumă. Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute. El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare. Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul -
Minunat prilej de sete - marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii
mereu fierbinţi,-
arzându-ţi mâinile.


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Cărbunii - Octavian Goga

    Cărbunii când ţi-or arde-n vatră În seri de ani târzii şi goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândeşti...

  • Afla - Lucian Avramescu

    poti sa apari in ferestre goala tinand discursuri interminabile despre tehnologia dragostei poti sa masori in rochie de...

  • Dacă - Elena Liliana Popescu

    Dacă s-ar putea vreodată Să măsori nemăsuratul, Să cuprinzi nemărginirea, Să stai, străbătând neantul, Să fi...