Testament de Nichita Stanescu



Mă cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv. Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu. Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii. Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri. Încât nu ştim cine trăieşte -
cuvântul poate, poate trupul.
Zâpada albâ Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul...


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Amintirea - Vasile Voiculescu

    Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea Iubirii noastre, tocmai ca o floare Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea Ui...

  • Adio - Mihai Eminescu

    De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi, cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vr...

  • Nunta Zamfirei - George Cosbuc

    E lung pământul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Şi-avea o fată, - fata lui - Ic...