Greşirea cerului de Nichita Stanescu



Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoasră în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată; Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei. Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de şternul meu. Cel le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei


Alte poezii de Nichita Stanescu





Poezii

  • Cântec - George Toparceanu

    Frumoasă eşti, pădurea mea, Când umbra-i încă rară Şi printre crengi adie-abia Un vânt de primăvară... Când...

  • Te intreb - Viorica Salajeanu

    A fost al tau vreodata vintul Sau Universul nesfirsit ? Ori soarele din cer luindu-l L-ai dus in miini la asfintit ? Ai ...

  • Moartea căprioarei - Nicolae Labis

    Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturil...